De ce există suferință? Unde este Dumnezeu?

De ce există suferință? Unde este Dumnezeu? 

Întrebarea asta a stat pe buzele omului din clipa în care a învățat să plângă. A fost șoptită de pe câmpuri de luptă, strigată din inimile frânte și rostită în nopți în care tăcerea doare. Ne uităm spre cer și întrebăm: „De ce, Doamne?”

Dar răspunsul nu vine din cer.
Răspunsul se află în noi.

Nu Dumnezeu a creat suferința.
Suferința apare atunci când oamenii uită cine sunt.

Dumnezeu nu adaugă durere. Mintea omului o creează.
Dumnezeu nu lovește. Ego-ul lovește.
Nu există pedeapsă divină — există doar frica umană travestită în credință si un sistem bolnav, care stimuleaza frica de moarte si judecata de apoi.

Când omul s-a separat în gând de sursa lui, când a crezut că este doar carne și instinct, a apărut frica. Și din frică izvorăsc toate umbrele: controlul, gelozia, ura, competiția, războiul. Suferința este rezultatul uitării de sine, al ruperii de iubirea care ne-a dat viață.

Dumnezeu a creat armonia. Viața curge în echilibru perfect atunci când nu e atinsă de inconsștiența noastră. Uită-te la natură: nu judecă, nu se compară, nu cere, nu condamnă. Un râu nu se întreabă dacă merită să curgă. Soarele nu condiționează lumina. Florile nu se simt inferioare între ele. Totul este, pur și simplu, în prezență.

Singurul loc unde paradisul s-a fracturat este MINTEA omului.

Acolo unde iubirea a fost înlocuită de frică,
adevărul de iluzie,
împreună de „eu împotriva lumii”.

Oamenii cer miracole din exterior, dar refuză miracolul transformării lăuntrice. Aruncă vina pe cer, dar nu privesc în adâncul propriei conștiințe. Își doresc pace, dar trăiesc în defensivă. Vor bunătate, dar judecă. Vor iubire, dar se tem să o ofere.

Suferința nu este pedeapsă, ci ecoul amneziei spirituale.
Nu este o cruzime divină, ci un semn că omul doarme în propria minte.

Când începi să privești înăuntru, fricile se topesc.
Când renunți să lupți cu viața, ea încetează să pară dușman.
Când îți amintești că ești parte din ceva mai mare decât ego-ul tău, lumina se întoarce.

Dumnezeu nu se află în depărtare, într-un loc inaccesibil.
El se află în tăcerea inimii tale, în respirația ta, în capacitatea ta de a iubi și a primi.

Suferința încetează atunci când conștiința se trezește.
Nu pentru că Dumnezeu intervine ca să o oprească,ci pentru că nu mai e nevoie de ea ca profesor. Ai lucrat cu tine fizic, psihic si emotional, pentru a trece de durere, a intelege viata si a creste ca vibratie pe pamant.

Atunci întrebarea „de ce suferim?” se dizolvă.
Rămâne doar înțelegerea liniștită: suferința dispare acolo unde omul devine prezent, lucid, viu în spirit.

Nu Dumnezeu ne salvează de suferință.
Ne salvăm singuri atunci când ne reamintim cine suntem cu adevărat. Ii poti cere lui Dumnezeu, sa te sustina, dar munca este a ta, trezirea constiintei tot de tine se face si calea catre lumina este mereu o alegere!